Sunt mamă. Și știu că un copil nu cere ajutor dintr-un impuls. Îl cere atunci când a încercat singur și nu a mai putut.
Când un copil formează 116 111, nu este doar un apel. Este un semnal de alarmă. Este un „nu mai pot” rostit cu teamă, cu rușine, uneori cu disperare, iar acel moment nu poate rămâne o simplă conversație care se încheie odată cu apelul.
De aceea, salut parteneriatul prin care apelul la 116 111 devine mai mult decât o intervenție punctuală. Devine începutul unui traseu real de sprijin medical, psihologic, instituțional.
Creșterea alarmantă a numărului de apeluri și vârsta tot fragedă a copiilor care suferă ne arată un adevăr dureros: nu mai este suficient să reacționăm. Trebuie să construim mecanisme care să preia, să continue, să protejeze.
Un copil care găsește curajul să spună „ajută-mă” nu trebuie să rămână singur după ce se închide telefonul. Are nevoie de adulți care rămân, de instituții care colaborează, dar mai ales de un sistem care nu tratează suferința ca pe o statistică.
Ca deputat și membru al Comisiei pentru Sănătate, voi susține orice inițiativă care transformă intervenția în continuitate. Pentru că fiecare copil merită mai mult decât o reacție. Merită siguranță, sprijin și șansa de a se vindeca.
Mulțumesc echipei Asociatia Telefonul Copilului, conduse de doamna director executiv Cătălina Surcel, precum și domnului ministru Alexandru Rogobete, pentru consolidarea unui mecanism care leagă primul strigăt de ajutor de intervenția specializată.
Un sistem matur nu este cel care intervine doar în criză, este cel care rămâne.
Iar copiii noștri au nevoie să știe că noi rămânem.